Chiar dacă lumina lor pare eternă, stelele mor. Se nasc, îşi trăiesc viaţa ca adolescenţii, adulţii şi ca bătrânii. Se nasc şi mor, lăsând mereu în urma loc un indiciu despre felul în care au trăit. Însă, spre deosebire de oameni, stelele pot îmbătrâni foarte repede. Cele mai mari stele trăiesc foarte rapid şi trec prin fazele vieţii de sute de ori mai repede decât stelele medii şi mici. În următoarele rânduri vom privi modul în care mor stelele. Dar, atenţie! Moartea stelelor este plină de fumuseţe.

Trebuie să știți că stelele sunt sfere incandescente în echilibru, unde gravitația care tinde să atragă materia este contrată de presiunea din nucleu care tinde să arunce în aer steaua. Steaua trăiește bine mersi cât timp cele două forțe sunt echilibrate. Pe noi ne interează ce se întâmplă atunci când echilibrul se pierde.

Împânzesc Universul dar sunt greu de văzut. Sunt fierbinți dar foarte reci în lumea stelelor. Acestea sunt „piticele roșii”, stelele cele mai des întâlnite în vecinătatea Soarelui, în Galaxie și aiurea în Univers. Sunt stele stabile care îmbătrânesc îngrozitor de greu, viața lor ca astru în echilibru durează zeci de miliarde de ani. Forța gravitațională se opune mereu presiunii și piticele roșii trăiesc atât de mult încât nici nu prea se știe cât! Finalul lor apare când se răcesc atât de mult încât poți pune mâna pe ele.

Intră în scenă stelele asemănătoare cu Soarele. După 5-7 miliarde de ani ajung la criza de la mijlocul vieții când combustibilul lor devine heliul. Nucleul este mai ușor, gravitația scade iar presiunea face ca steaua să se mărească. Se face „cât casa” și următorul miliard de ani este o perioadă de măriri și micșorări succesive cu pierdere de materie (gaz). În final atmosfera stelei este expulzată în spațiu rămânând doar nucleul, numit acum „pitică albă”. Piticele albe pot rezista în starea de echilibru zeci de miliarde de ani, timp în care poate sfârși Universul însuși. Pentru câteva sute de mii de ani lumina piticei albe va „ilumina” atmosfera expulzată cu mult timp înainte iar noi ne vom înghesui la telescoape să observăm o „nebuloasă planetară”

O stea mult mai mare decât Soarele nu poate avea decât un sfârșit pe măsură: o explozie care luminează Universul mai mult decât lumina combinată a sute de miliarde de stele! Pierderea echilibrului dintre cele două forțe duce la micșorarea stelei și la pierderea materiei dar dacă steaua este foarte masivă în nucleu presiunea revine pe picior de egalitate cu gravitația în timp ce heliul se fuzionează în carbon. Când se termină heliul steaua se micșorează iar și carbonul fuzionează în oxigen, neon, sodiu și magneziu. Urmează fuziunea neonului în neon (nu este greșeală) și oxigen și cea a oxigenului în siliciu, sulf și calciu. Pregătirea actului final se face prin fuzionarea siliciului în fier iar când siliciul se termină steaua intră într-o criză „de presiune”. Fierul nu mai poate fuziona în nimic și gravitația învinge atrăgând materia stelei pe nucleu. Nucleul se micșorează brusc iar materia este aruncată violent în spațiu. Este momentul când steaua devine mai luminoasă decât întreaga galaxie din care face parte iar noi ne bucurăm că vedem o „supernovă”.

Rămâne în urmă o stea neutronică sau o supernovă despre care vom vorbi „în episodul următor”.

Răcire, pulsații, explozii sau colaps. Moduri în care pot muri stelele. Citiți încă odată textul. Stelele nu mor niciodată. Se transformă!