Undeva departe în întuneric, o planetă gigantă așteaptă să aflăm totul despre ea. O numim Neptun, nu o putem vedea cu ochiul liber, dar o privim de peste 150 de ani prin telescop.

Știm că este o planetă de tip jovian, fără suprafață solidă, unde atmosfera se contopește direct cu interiorul.

Mereu în atmosfera albăstruie a planetei apar nori albi mari cât Luna care în câteva zile se dezintegrează. Sunt compuși din cristale de metan care nu pot rezista mult la marginea spațiului fiind atrași de gravitația planetei. Repede (atât de repede încât nu prea ai timp să le determini viteza) condensează și cad ca picături mari cât mingiile de volei în oceanul atmosferic. O ploaie cu picături mai mari decât capul unui om ne-ar spăla mașinile dacă am (putea) trăi pe planetă.

Uneori însă apar furtuni de culoare neagră care rezistă cinci ani în atmosferă (ultima a dispărut în 2004). Sunt mari, uneori având un diametru cam cât al Terrei, iar vitezele lor sunt cele mai mari din sistemul solar (mii de km/h). Furtuna însăși blochează local circulația atmosferică și nori din cristale de metan cu viața îndelungată se formează, negrul fiind însoțit de alb.

Neptun primește de 33 de ori mai puțină energie de la Soare decât Jupiter, planeta care are cea mai turbulentă atmosferă. Ar trebui să aibă o atmosferă calmă total diferită de cea de acum. Astronomii cred că furtunile sunt un rezultat al activității interne a planetei pentru că puțina energie a Soarelui nu poate produce turbulențe. Astfel mișcarea norilor este dată numai de vânturile care apar în atmosferă. Pare un paradox: dacă primești energie de la Soare vei avea o atmosferă turbulentă: dacă nu, vei avea tot o atmosferă turbulentă!

Sunt multe de aflat despre Neptun. Are cineva 500 de milioane de euro să finanțăm o  misiune robotică?