Ați auzit desigur de planetele cu inel, patru aflându-se chiar în sistemul nostru solar.

Însă mult mai spectaculoase sunt stelele cu inel. Dacă la o planetă inelul înseamnă distrugere, la o stea înseamnă formare.

Inelele planetare sunt constituite din materie de la sateliții care s-au apropiat atât de mult de încât s-au sfărâmat sub acțiunea forțelor mareice induse de gravitația planetei (o emisferă a satelitului a fost atrasă mai mult de planetă decât cealaltă). Din rămășițele sateliților nu se formează alți sateliți pentru că se află în aceeași zonă în care gravitația distruge obiecte mari (cu toate că uneori s-au observat și grupări temporare de materie în inelele lui Saturn).

În inelele stelelor are loc procesul opus. Materia se grupează (prin ciocniri succesive) în obiecte mai mari, care atrag din ce în ce mai mult material. Astfel apar protoplanetele și, după câteva zeci de milioane de ani, planetele.

Orice stea, imediat după ce s-a format, a avut un inel de materie compus din tot ce nu a „încăput” în aceasta. Din păcate nu putem spune dacă toate stelele au sisteme solare (din simplul motiv că încă nu s-au cercetat destule stele), dar știm că dacă masa inelului este mică sau steaua prea strălucitoare, materia este expulzată în spațiu.

Dacă dorești să vezi inelele stelelor ai ceva de muncă: acestea reflectă o fracțiune atât de mică din lumina stelei încât nu o poți detecta. Ai însă altă posibilitate: materia din inel se încălzește, primind căldura de la stele. Dacă faci în așa fel încât să detectezi căldura emisă de micile particule din inel (și să izolezi căldura stelei) poți vedea cu succes inelul. Asta se face de ceva timp, observând în infraroșu și acoperind steaua cu un mic disc opac situat în telescop.

Cel mai potrivite telescoape pentru asemenea observații sunt cele spațiale, ca Hubble și Spitzer, cu toate că „merg” și cele mai mari de pe planetă.

Vega, Fomalhaut, epsilon Eridani, tau Ceti, Denebola – stele cu inele sau, mai bine spus, viitoare planete!