În afară de imaginile pe care le-ați văzut până acum, cu ajutorul sondei New Horizons s-au aflat până acum următoarele lucuri despre Pluto și sateliții săi.

1. Pluto este puțin mai mare decât se credea, având un diametru de 2370 de km, în loc de 2300 cât se credea până acum. Dintr-un diametru mai mare la aceeași masă rezultă o densitate mai mică, Pluto având mai multă gheață decât roci. Încă nu avem date despre masa determinată a planetei, dar după un timp vom afla dacă s-a modificat și aceasta.

Practic o mare parte din planetă, cel puțin suprafața, este constituită din gheață, fie ea din apă, azot, dioxid de carbon.

2. S-a detectat și atmosfera planetei (numită de fapt „exosferă”), compusă se pare din azot care se evaporă de pe suprafață. Detecția de la depărtare a atomilor de azot este o  supriză pentru că practic, din cauza depărtării mari de Soare, gazul ar trebui să înghețe și atmosfera să lipsească. Acum Pluto nu se mai află aproape de Soare, s-a aflat la cea mai mică depărtare în 1989, îndreptându-se înspre „afeliu”, locul cel mai îndepărtat, unde va ajunge de abia în anul 2113.

Chiar dacă la Pâmânt nu se simte diferenta de depărtare de Soare, la Pluto contează din cauza orbitei foarte eliptice. Diferența de depărtare dintre locul cel mai apropiat și cel mai îndepartat loc de Soare este pentru Pământ de 5 milioane de km iar pentru Pluto de 2,7 miliarde de km!

Misiunea a fost potrivită și cu depărtarea lui Pluto de Soare, alegându-se un moment când obiectul nu a avut o atmosferă foarte activă, existând un pericol ca de pe suprafață să plece și praf care s-ar fi putut ciocni cu sonda. Pariul a fost câștigător: s-a detectat atmosferă și sonda nu a pățit nimic.

Totuși, chiar înainte de apropierea minimă, sonda a transmis înspre Pământ o imagine cu Pluto, singura detaliată pe care am fi văzut-o dacă s-a fi produs o coliziune între sondă și particulele de praf!

3. Pluto arată în imagini de parcă ar fi activ geologic, adică se modifică suprafața din cauza căldurii interne.

S-a ajuns la această concluzie după ce s-a văzut că există foarte puține cratere pe Pluto, iar o suprafață bătrână are foarte multe cratere. În cele trei imagini detaliate primite până acum se poate vedea că ne uităm la suprafețe line (câmpii), presărate din loc în loc cu vârfuri muntoase. Zonele line ar putea fi apărut în urma zăpezilor abundente sau a sublimării gheții dar pentru munți nu există încă o explicație.

Munții au înălțimi de ~3000 de m și par a fi făcuți din gheață, chiar suprafața pe care stau ei fiind gheață, probabil apă înghețată, destul de dură la temperaturile care sunt pe Pluto. Înălțimea de 3000 de m a fost probabil stabilită după lungimea umbrelor, sau după dimensiunea bazei lor. Oricum, munți înseamnă activitate geologică.

Zonele line sunt presărate de regiuni compuse din segmente neregulate, care au apărut fie prin contracția solului, fie prin convecție, ridicarea gheții (compusă din dioxid de carbon, metan și azot) produsă de căldura din interiorul planetei.

Obiectele asemănătoare cu bolovani (negre) sunt de fapt gropi în gheață, apărute în urma sublimării gheții (transformarea directă din solid în gaz a materialului de la suprafață).

4. Și pe satelitul Charon pare să se întâmple ceva, suprafața fiind acoperită de cratere foarte bine definite (adică noi). În rest am văzut zone line, străbătute de șanțuri, zone asemănătoare cu cele de pe mările selenare. Pe Lună aceste regiuni au fost produse de lava lichidă, pe Charon oare ce le produce? Apa lichidă (cam greu fără atmosferă)?

Oare de ce sunt (sau au fost în trecutul apropiat) cele două obiecte active geologic. Un motiv pentru căldura internă ar fi elementele chimice radioactive, care prin dezintegrare dau căldură. Un alt motiv ar fi acțiunea forțelor mareice, care prin deformarea corpurilor cerești produc căldură.

În continuare se pare că vom vedea imagini noi de abia vineri, 24 iulie, după care vom avea de așteptat până în septembrie.