Acum după ce trecut agitația să vedem ce s-a întâmplat cu asteroidul lovit de pământeni.

Se face că asteroidul denumit acum de noi Didymos, descoperit destul de recent, în 1996, a părut la început un simplu asteroid, un punct printre alte puncte, însă în 2003 s-au făcut mai multe observații, din care a ieșit că are un satelit.

Tot în acel an, când asteroidul a trecut la doar 7 milioane de km de Pământ, s-a mai făcut ceva interesant. S-a folosit acum defunctul radiotelescop de la Arecibo pentru a se vedea cum reflectă asteroidul undele radio.

Nu numai că s-a aflat forma și mărimea corpului mare, 800 de metri în diametru, dar s-a văzut și satelitul, care era mic, de doar 150 m.

Deja în 2003 cunoșteam sistemul perfect: avem un asteroid măricel care se rotea în jurul axei proprii în două ore și 14 minute, cu un satelit de doar 150 m care se rotea în jurul lui în 11 ore și 54 de minute.

Pe vremea aceea asteroidul nu avea nume. Îi spuneam (65803) 1996 GT, dar orice denumire e bună pentru că nu trebuie să arăți cu degetul.

Acum îi spunem (65803) Didymos, iar satelitului îi zicem Dimorphos, ceea ce este mare lucru, pentru că doar asteroizii ale căror orbite se cunosc foarte bine primesc nume, deci e de bine când ai nume și ești asteroid.

Si tocmai pentru știau foarte bine cum se rotește Didymos în jurul Soarelui și pentru că au văzut că are și un satelit drăgălaș, oamenii au zis așa: „Hai să trimitem o sondă care să distrugă satelitul, să vedem și noi ce se întâmplă.”

A mai contat și faptul că asteroidul mare este unul destul de banal, un tip de asteroid care se întâlnește foarte des printre cei care se apropie de Pământ, deci o vizită la el este ca o vizită la toți ceilalți.

Zis și făcut. Sonda a fost lansată în noiembrie 2021 și, după cum știe toată lumea, a lovit asteroidul mic pe 26 septembrie 2022.

Apropierea de cele două obiecte a fost documentată foarte bine, într-o serie de imagini luate chiar de sonda care se ciocnea cu Dimorphos.

Primul care s-a dat de gol a fost asteroidul mare, Didymos.

Dintr-un simplu punct, pe măsură ce sonda se apropia de el, asteroidul a devenit un corp ceresc nu foarte sferic, acoperit de praf, de câțiva bolovani și câteva cratere. Jumătate din el era în întuneric.

Cel mic, Dimorphos, s-a lăsat văzut mai greu, dar s-a văzut mai bine, din simplul motiv că sonda s-a ciocnit cu el.

Punctul mic și alb a devenit din ce în ce mai mare, iar la început i s-a văzut doar forma. Pare să aibă formă de minge de rugby, de ou sau, așa cum se spune la mine în Crângași, de elipsoid de rotație.

Si pe Dimorphos se vedeau bolovani, unii foarte mari care se stăteau pe alti bolovani mai mici., toți aflați într-un ocean de praf, făcut și el din pietre pisate de vreme. Ce e de știut la acest asteroid este că e făcut din bolovani până la capăt.

Sună ciudat, însă Dimorphos este o adunătură de bolovani care stau lipiți laolaltă din cauza gravitației și a unor forțe care apar între firele de nisip.

Noi spunem că este un conglomerat de fragmente, dar pentru că nimeni nu înțelege ce înseamnă hai să îi zicem o adunătură de pietre prinse’n praf.

Uite cum arată.

Desigur că nu știam acest lucru până când sonda nu s-a apropiat destul de mult, până în momentul când și-a văzut dezintegrarea cu ochii.

Și așa a venit ciocnirea, momentul când sonda nu a mai putut transmite nimic pentru că nu mai exista.

În urma ei însă venea un mini-aparat de fotografiat care a călătorit cu ea și a fost lăsat liber cu 15 zile înainte de marea grozăvie. Cu el s-a fotografiat ce a urmat, de la fața locului, micul asteroid și jerbele de praf care au plecat în spațiu atunci când suprafața a fost deranjată.

Imaginile sunt stranii și frumoase în același timp, mai ales când te gândești că omul a reușit să strice ceea ce natura s-a chinuit să facă câteva miliarde de ani.

În timp ce la milioane de km de Pământ era atât de multă distracție, pe planetă astronomii pândeau cu ochii lor imenși de sticlă, să vadă cum arată o de la distanță o asemenea ciocnire.

Mai toate imaginile luate în acea noapte ne arată cum asteroizii, vizibili doar ca un punct luminos, au devenit brusc de câteva ori mai strălucitori din cauza prafului eliberat și aruncat în spațiu, care reflecta în plus lumina Soarelui.

Apoi, după câteva minute, o adiere invizibilă a scos la iveală o minunăție de nor de praf care încet s-a îndepărtat de asteroizi și s-a făcut una cu spațiul cosmic în câteva ore.

Asta s-a văzut prin telescoapele de pe Pământ, dar nu și cu cele de lângă dânsul, cele spațiale.

Cu cel mai noi telescop spațial (și cel mai ciuruit de micrometeoriți), James Webb, s-au văzut cam aceleași jerbe de praf văzute și de la fața locului, ba mai mult, s-au văzut în mișcare pentru că s-au luat mai multe imagini.

Cu telescopul spațial Hubble s-a văzut apariția unor cozi luminoase, tot praful expulzat la ciocnire.

Ce s-a văzut cu Hubble se potrivește cu ce s-a văzut cu James Webb, dar pentru că cel de pe urmă este făcut să vadă cum reflectă praful lumină, imaginile luate prin el sunt mai detaliate.

Acum apare și o mică surpriză, la o zi după ciocnire, când s-a observat că asteroizii au făcut o coadă de cometă. Asta ne arată imaginile luate cu un telescop bun Franco-Hawaiian, aflat așa cum îi spune numele, la Ciulnița.

Nu știm cine a făcut coadă. Asteroidul mic, cel mare, sau amândoi, și s-ar putea să nu aflăm niciodată. Cert este că în urma celor doi asteroizi rămâne praf care reflectă lumina Soarelui.

Urmează ca asteroizii să fie observați intens de pe Pământ, mai ales după ce dispare praful din jurului lui. Așa vom afla dacă mai există satelit și, în cazul în care mai există, dacă se rotește diferit în jurul corpului cel mare.

Urmează să se modeleze matematic praful observat și să se vadă ce cantitate a fost mutată de pe asteroidul mic în spațiul cosmic.

Și urmează ca prin 2026/2027 asteroizii să fie vizitați de o altă sondă spațială ca să vedem câte grădinițe de extratereștrii au fost distruse în momentul ciocnirii.

În urma acestei frumoase activități spațiale putem spune că oamenii au avut din nou succes în a strica ceva!