În primul rând avem Pământul unde cade apă din cer (din nori). Spectaculos aici este cum norii se condensează deasupra oceanului din apa acestuia, se deplasează spre uscat, ploaia cade pe relief, apa se scurge pe versanți, ajunge în râuri și înapoi în mare.

Pe Venus lucrurile stau altfel. Plouă în atmosferă cu picături de acid sulfuric. Acestea însă se evaporă la 25 km altitudine și nu ajunge la sol (nu că ar fi cineva care să aibă de suferit).

Nu plouă pe Marte dar se întâmplă pe Jupiter. Sus  în atmosferă (cam pe la 13.000 km altitudine) heliul condensează în nori gigantici iar când condițiile devin potrivite picături de heliu se scufundă prin stratul de hidrogen metalic, amestecându-se cu neonul. Cele două gaze nobile dispar din atmosfera înaltă, numai heliul întorcându-se după zeci de mii de ani. Neonul rămâne captiv aproape de nucleul solid al planetei, într-o combinație de temperatură și presiune imposibil de simulat pe Terra.

La fel se întâmplă și pe Saturn dar pe unul din sateliții săi burnițează. Pe Titan, satelit de-al lui Saturn, cerul cerne constant mici particule de metan care se depun pe sol. Se estimează că jumătate din suprafață este acoperită anual cu un strat de metan gros de 5 cm. Foarte frumos. Nu vă speriați de gazul inflamabil pe care în găsiți la aragaz. Atmosfera lui Titan nu conține oxigen deci exploziile sunt excluse.

Dacă menționez și locurile unde ninge nu o sa mai termin așa că le lăsăm pe altă dată.