Majoritatea stelelor sunt inofensive. Se află atât de departe de noi încât chiar dacă explodează nu vom simți nimic. Am spus „majoritatea” pentru că există câteva tipuri de stele care dacă „ar strănuta” ne-ar putea șterge datele de pe carduri.

Aceste stele se numesc „magnetari” și sunt foarte mici, doar de câțiva kilometri în diametru. Se mai numesc și „stele neutronice” și sunt de fapt nuclee de stele strivite atunci când gravitația lor puternică a făcut ca gazul din ele să colapseze. Practic steaua implodează și atinge dimensiuni incredibile de mici.

Pentru că avem multă materie înghesuită într-un loc strâmt, densitatea obiectului este imensă. O linguriță dintr-o stea neutronică ar cântări câteva tone bune. Dar pentru  că masa este enormă și gravitația este pe măsură.

S-a descoperit că magnetarii nu produc energie ca stelele obișnuite ci prin pierderea treptată a câmpului magnetic. Pentru că se rotesc foarte repede (de zeci sau sute de ori pe secundă) câmpul magnetic al magnetarilor este strâns și intortocheat în jurul acestora iar acest fapt duce la creșterea intesității lui. Uneori magnetismul duce la deformarea suprafeței stelei iar când aceasta cedează (un fel de cutremur stelar) se emit electroni și pozitroni adică materie și antimaterie. Când cele două particule se recombină, se transformă în energie pură de intensitate mare pe care noi o numin „raze gama”. Acestea se propagă în spațiu cu viteza luminii și dacă Pământul se află în raza de acțiune primește o cantitate enormă de radiație

Acest lucru s-a întâmplat deja pe 5 martie 1979, când din senin, pentru 1/5 secunde am primit mai multe raze gamma decât produce Soarele în câteva mii de ani. Magnetarul vinovat se află în altă galaxie. Și pe  27 decembrie 2004 s-a întâmplat, când o cantitate mare de raze gamma a supra-saturat detectorii multor sateliți. Vinovatul în acest caz este o stea pe care o alintăm SGR 1806-20…

Stelele acestea reprezintă o combinație de extreme ale unor caracteristici fizice ca densitate, gravitație și magnetism.

Să ne imaginăm o călătorie până la un magnetar: dacă stăm departe (zeci de milioane de km depărtare) nu simțim nimic, putem să ne rotim în jurul său fără probleme. Dar, pe măsură ce ne apropiem vom intra pe drumul fără sfârșit… De la câteva sute de mii de km încă nu vedem nimc pentru că magnetarul este foarte mic, dar simțim graviația enormă a acestuia.

Pe la 150.000 de km câmpul magnetic este atât de intens încât cardurile bancare și de  de metrou, stick-urile  USB și hardurile flash s-ar șterge într-o clipită. Faliți, fără posibilitatea de a intra la metrou și fără fișierele noastre dragi ne-am apropia încă de minuscula stea, vizibilă doar ca un punct.

Dar, de la o depărtare de 50.000 de km nimic nu mai contează pentru că fiecare atom din corpul nostru va fi atras puternic de gravitația magnetarului și strivit sub formă de cilindru ascuțit. De abia în această stare vom fi onorați cu imaginea unui obiect straniu și înfricoșător: magnetarul.