Se spune că dacă ai avea un deget imens pe care l-ai trece peste suprafața planetei noastre, nu ai simți nici o asperitate, lanțurile muntoase terestre fiind prea puțin înalte în comparație cu diametrul planetei.

Nu același lucru s-ar putea spune despre munții de pe Io.
Io este unul din nenumărații sateliții ai lui Jupiter, al treilea ca mărime, observat de trei sonde spațiale, ultima oară în 2007, drept pentru care avem imagini detaliate cu suprafața sa și putem spune că este o lume a vulcanilor, multe erupții producându-se chiar în timp ce citiți aceste rânduri. Dacă te-ai afla undeva în preajma lui Io, ai vedea că aproape în orice loc se găsesc dovezi că suprafața a fost acoperită de lavă, uneori fluviile de rocă lichidă stricând peisajul pe mii și mii de km.
Însă nu vulcanii ne interesează pe noi ci munții, descoperiți pe imaginile luate de sondele Voyager 2 și Galileo. Dar munții ionieni nu sunt munți normali. Nu întâlnim lanțuri muntoase ca pe Pământ și nici margini de cratere ca pe Lună, ca să nu mai vobim de măreții vulcani marțieni, formați prin depuneri succesive de lavă.
Nu, pe Io munții arată ca niște plăci imense răsturnate, răsărind aleator și fragmentându-se uneori în bucăți ca cele de puzzle, fiecare plecând în direcția ei împreună cu suprafața la un momentdat fluidă .

Și mai e ceva: munții ionieni sunt înalți în comparație cu diametrul satelitului. De fapt, în nenumăratele imagini în care se vede marginea (limbul, curbura) lui Io, vârfurile muntoase se văd înălțându-se în spațiul cosmic.
La mare înălțime
Munții de pe Io sunt printre cei mai înalți și abrupți din sistemul solar, un munte ionian tipic având cam 6 km înălțime. Cei mai înalți se numesc „Boösaule Montes” și se ridică la aproximativ 17 km față de nivelul zero. De fapt am găsit pe Io 16 munți mai înalți de 9 km și 7 mai înalți de 11 km, o colecție la care alpiniștii se uită cu jind…

Or fi ei semeți, dar munții ionieni sunt destul de „chinuiți”. Unii se prăvălesc sub propria greutate, alții suferă căderi masive de teren iar câțiva își pierd pantele care sunt acoperite de revărsările de lavă.
Vulcanismul de pe Io distruge munții dar în același timp și i-a creat. Pe măsură ce lava iese la suprafață, pe întreg satelitul se depune un strat care practic acoperă tot relieful. Între timp straturile depuse anterior sunt acoperite și sub greutatea straturilor noi sunt forțate se se micșoreze în diametru. Și pentru că nu le place, în anumite locuri se fisurează, apărând la suprafață blocuri înalte de materie, v-ați prins… munții ionieni.
De fapt toți acești munți sunt așchii din scoarța satelitului.
Or fi ei numai așchii, dar priveliștea ar fi minunată pentru că deseori vârfurile muntoase se află în zone plate, câmpii cu baza din lavă solidificată. Imaginați-vă ce ați vedea cocoțați pe o creastă la 12 km înălțime, privind înspre orizont…
Daca modelam Pamantul dint otel la o scara de 1/60.000.000 ne iese o bila cu raza vre-o 10 cm cu munti in jurul a 0.1 mm.
Eu zic ca se simt 🙂
Legat de ce privim cocotati pe o creasta de 12 km:
aplicand formula iese ca se vede cam la fel ca pe pamant la 3.000 m.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Orizont
Am verificat si e corecta formula d = sqrt(h*(2R + h));
Pentrui Io R = 1500 km , h = 12 km => d = 190 km
Pt Pamant R = 6000 km, h = 3 km (o inaltime accesibila oricui) => d = 190 km
Atmosfera doar ar mai putea sa incurce vizibilitatea.