De ce ne holbăm la Marte?

Efectiv nu ai cum să te uiți liniștit la Marte, ci trebuie să te holbezi. Trebuie să te chinui, să privești în profunzime, cu privirea indirectă, cu stângul sau dreptul. Mai trebuie să fii atent în fiecare fracțiune de secundă la micile detalii care apar pe discul planetei, pentru că imaginea este în continuă mișcare.

Pe scurt, când te uiți la Marte trebuie să îți folosești „gloabele oculare” la maxim.

Marte este singura planetă pe care poți vedea detalii de pe suprafață. Pe Jupiter, Saturn și Venus se văd doar nori, dar norii ne plac doar când suntem în concediu și privim cerul. Noi vrem să vedem locuri, nu gaze. Munți, canioane, cratere, toate celebre, formațiuni care ne pun imaginația la treabă.

Ne uităm la Marte pentru că ne place dihotomia suprafeței. O jumătate este portocalie, iar cealaltă maronie. Când vedem portocaliu ne uităm de fapt la zone vaste acoperite de nisip rece, deșerturi de mii de km pătrați, care le fac pe cele de pe Pământ să semene cu movila de nisip din parc. Ne-ar plăcea să fim acolo și să urcăm dună după dună, dar tot ce putem face este să privim de departe. Numele de Arabia, Tharsis sau Amazonis sunt incredibil de familiare observatorilor planetei.

Harta planetei Marte - 2020
Harta planetei Marte – 2020

Vedem și zonele mai închise la culoare, „mările” marțiene, care sunt regiuni acoperite de rocă bazaltică, adică lavă solidificată. Chiar dacă nu putem vedea de departe, știm că acolo se află și cele mai multe cratere, unele bătute de vânt, iar altele înconjurate de sol îmbibat cu apă. Nu le vedem, repet, dar știm în ce zone se află, de aceea ne uităm cu plăcere la petele întunecate.

Deseori ne holbăm și pentru că vrem să vedem doar anumite regiuni.

De exemplu, Valles Marineris, o scobitură lungă de 4000 de kilometri și adâncă de 6, care face ca orice canion de pe Terra să pară o crăpătură în asfalt. Văzut de pe Marte ar fi o priveliște care ar face orice zi mai frumoasă, fie că de uiți cum dispare sub orizont, fie că te uiți în adâncimea lui monstruoasă, dar de aici, de la depărtare, se vede ca o simplă dungă.

 

Sau Olympus Mons, un vulcan enorm, atât de înalt încât s-ar vedea de la 400 de km depărtare. Înalt și mare ca diametru, baza fiind cât țara noastră. Când îl vezi nu poți să nu te gândești cum timp de milioane de ani mii și miliarde de tone de lavă a ieșit din interior și s-a răcit în timp ce curgea la vale. Rezultatul este acest tăcut gigant, care se vede ca o simplă pată de pe Pământ.

Sau Hellas. Oh, bătrâne crater, prin câte ai trecut de când te-ai format? Ca una din cele mai vechi forme de relief de pe planetă, probabil că s-a format la impactul unei planetesimale cu Martele de acum 4 miliarde de ani. Bazinul Hellas, un crater de aproape 2000 de km în diametru peste a trecut toată istoria planetei, este o adevărată comoară geologică, vizibilă doar ca o pată circulară albă de pe Pământ.

Și calotele polare „ne place”! Atunci când se văd ne amintesc de apa lichidă care se află sub toată gheața carbonică din care sunt compuse. Calotele se văd ca pete albe, mărginite de zone întunecate sau acoperite de nori străvezii. Mărimea lor scade sau crește de la o lună terestră la alta, așa că reprezintă un deliciu vizual.

Ne holbăm la Marte și pentru Sinus Meridiani, Solis Lacus, schimbările din Syrtis Major sau platoul Tharsis, cel mai înalt platou vulcanic din sistemul solar. De departe toate par pete, însă dacă știi la ce te uiți vei vedea totul cu alți ochi.

Orice seară în care nu te uiți la Marte este o seară pierdută.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s