Bună ziua, iarna este perioada când observatorii cerului se uită și fotografiază un anumit loc de pe cer, situat în constelația Monoceros.

Acolo se află o pată luminoasă circulară, cu mai multă lumină difuză pe margini decât pe centru, cu niște dâre groase de negru, peste care sunt suprapuse mii de stele, dar și câteva zeci de boabe întunecate.

În centrul petei se văd mai multe stele strălucitoare decât în restul imaginii, aflate toate într-o regiune mai întunecată decât marginile, ca și cum acolo ar fi centrul a ceva.

Da, acolo este un centru. Un centru al unei bule cu diametrul atât de mare încât lumina ar străbate-o în 50 de ani. În centru și prin alte locuri se află stele care s-au format chiar acolo, din gaz care acum nu se mai vede, fiind acum… stele. Stelele emit lumină și materie, un vânt invizibil care dă la o parte gazul din preajmă, acesta fiind motivul pentru care în centru nu găsim multă lumină difuză.

Gazul

În toată imaginea se vede o lumină difuză, o ceață, dată de gazul care emite lumină. Da, chiar dacă nu este stea, gazul poate emite lumină, dar numai dacă primește ceva de la stele: tot lumină, dar una energetică, nu ca cea de pe Șoseaua Colentina. Atomilor de hidrogen, oxigen, carbon și heliu nu le place să stea cu energia primită în plus, așa că o redau sub formă de fotoni (lumină), iar gazul poate fi văzut de orice ființă inteligentă care se uită prin telescop.

Responsabile pentru aprinderea gazul sunt cele mai mari, frumoase și strălucitoare stele din centul imagini, cele care atunci când s-au format au avut la dispoziție multă materie primă.

Se vede clar că în anumite zone ceața este mai luminoasă decât în alte zone, semn că acolo se află mai mult gaz decât în celelalte locuri. Tot acolo, vântul emis de stele și lumina acestora se ciocnește de zone dense de materie, care la rândul lor se modifică și emit lumină.

Ceața se vede mai bine în imaginea următoare, din care am scos aproape toate stelele.

Mișcarea norilor din pată se mai vede undeva: acolo unde este întuneric beznă.

Dungi negre

În toată pata albă se văd și câteva boabe întunecate. Astea nu sunt locuri de unde lipsește materia, ci dimpotrivă, unele foarte dense, din care nu se emite lumină. Să le spunem pe numele lor „nebuloase obscure”.

Le găsim mereu în regiunile unde vântul stelelor se ciocnește de norii de praf și îi pune în mișcare (praful, săracul, este compus din bucăți mari mari decât gazul, din carbon-siliciu-fier-oxigen, dar și alte elemente).

Acolo unde este pus în mișcare, praful se adună în bucăți mari, formându-se niște zone mai mult sau mai puțin circulare și întunecate, care nu emit lumină, pe principiul nu dau și nu las să treacă nici cel mai amărât foton.

Se văd chiar și în imaginea mea zonele astea (marcate cu cerc), denumite cu grijă „globule Bok”, fiind catalogate 145 până în prezent. Fiecare globulă conține materie pentru o planetă un pic mai mare decât Jupiter, dar nu cât pentru o stea ca Soarele, deci se poate spune că se vor forma zeci de planete fără stele.

Uneori există atât de mult praf încât se formează coloane dense de materie, erodate pe la margini de lumina și vântul stelelor. Sunt nori cu o consistență de milioane de ori mai mică decât cea a apei, vizibili ca niște munți întunecați pe fundalul luminos al gazului. În timp, coloanele se rup în bucăți mai mici, fiind structuri cosmice efemere, la fel ca salariul.

Uneori este atât de mult praf încât petele întunecate avansează la rangul de „nori moleculari”. Asta înseamnă că discutăm despre o regiune destul de mare în care se află extrem de mult praf și gaz în mișcare. O asemenea zonă se află în imaginea de mai jos, un fel de munte întunecat cu margini bine definite, o parte din marele nor despre care discutăm aici.

Nu are nume, dar conține praf cât materia a 1100 de stele ca Soarele.

Dacă îți poți imagina o zonă întunecată cu mărimea de 500 de mii de miliarde de kilometri, cu materie cât pentru 1100 de stele, cu vârfuri care se rup pe parcursul de sute de mii de ani, totul înfipt într-un nor luminos care conține zeci de mii de stele și gaz pentru alte 30.000, înseamnă că drumul spre Bușteni, de 100 de km, pe care îl faci în 6 ore, nu mai pare atât de lung.

Stelele

Sunt multe stele în această imagine. O parte se află la aceeași distanță ca și pata difuză, dar majoritatea nu. Oamenii știu că în orice loc în care există gaz se formează stele și au căutat să vadă câte s-au format aici.

Stelele cele mai stele din zonă sunt cele marcate în imaginea de mai jos. Sunt stele gigante, la începutul perioadei de funcționare, de tip O, adică cele mai luminoase stele care există în Univers, cu străluciri de minim 300.000 de ori mai mari decât cea a Soarelui.

Lumina și materia emisă stelele astea au produs golul circular din centru, precum și aprinderea gazului. În afară de stelele marcate mai sunt alte 50 asemănătoare, dar și alte șapte aglomerări de stele formate din gazul din nor.

O nebunie! Aceasta este nebuloasa Rosette, aflată vreo 5000 de ani lumină depărtare. O vedem în fiecare iarnă, cu întârzierea aferentă de 5000 de ani, dar ne liniștește nopțile, așa cum o face orice corp ceresc neschimbat de generații.

La fel ca un om, nebuloasa din constelația Monoceros este o bulă de gaz măcinată pe dinăuntru.