Uneori, cele mai interesante lucruri se găsesc la margine. La margine de pat, de masă, de orizont,  sau de Lună.

Desigur că Luna nu are margine, dar văzută de pe Pământ are margini, care se numesc limb. Toată marginea Lunii se numește limb și acolo se află chestii care se văd greu de pe planeta noastră, ceea ce le face foarte dezirabile.

Și pe principiul „tot ce se vede greu merită văzut”, vei privi acum înspre Polul Sud al Lunii, o regiune a contrastelor. Este veșnic și lumină și întuneric, cald și frig, dar arid și umed. După ce îți revii de la atâtea „și-uri” hai să ne gândim un pic.

Când privești înspre un om poți să vezi orice mai puțin creștetul capului, care se vede razant. Nu poți să vezi ce are un om dincolo de scăfârlie, dar nici ce are înăuntru. Polii selenari se văd la fel, razant, adică mai deloc. În mod normal polii ar trebui să se vadă foarte puțin și amândoi deodată, dar, din cauza unui fenomen care se poate discuta oricând la un grătar, librația în latitudine, putem vedea mai bine fiecare pol, la fiecare 27,3 zile. 

De discutat până să fac pulpele de pui: axa lunii este înclinată cu câteva grade, drept pentru care, la fiecare rotație în jurul Pământului, unul din poli este îndreptat înspre noi, în defavoarea celuilalt. 

La Polul Sud pe Lună se află un crater mare cât Bucureștiul, plin de gheață, în care lumina Soarelui nu intră niciodată. De acolo Soarele nu se ridică foarte mult pe cer ceea ce este bine, pentru că nu se face foarte cald. Ziua durează 176 de zile, iar noaptea 196.

Craterul se numește Shackleton și se vede uneori de pe Pământ, atunci când librația în latitudine o permite, la fiecare 27,3 zile.

Puteți să încercați să îl vedeți prin telescop/lunetă cu o simplă planificare. Ultima oară s-a văzut pe 23 aprilie. Acum adăugați 27,3 zile și priviți timp de 2-3 zile, cât timp se poate vedea cel mai bine. Cu plăcere!

De reținut: Polul Sud al lunii apare întotdeauna cu trei zile mai devreme decât salariul.