A fost o dată ca niciodată un telescop, cu nume de astronom mort pe 15 noiembrie.

Era un tub frumos, cu o oglindă de 1,4 metri în diametru, bună pentru astronomie și holurile mari. Avea și un fel de aparat în locul unui ochi de om, unul foarte sofisticat, folosit pentru a se lua imagini foarte des.

Cu telescopul ăsta se observa cerul, cum se face cu oricare alt dispozitiv de genul lui, dar, spre deosebire de altele, se observa din afara planetei albastre. Era îndreptat în aceeași zonă de cer și folosit pentru a se înregistra strălucirea stelelor alese pe sprânceană de astronomi. Trebuiau să fie ca Soarele.

Ideea era una veche de când lumea: strălucirea unei stele scade atunci când ceva trece prin fața ei și cu cât mai mare este obiectul, cu atât strălucirea scade mai mult. Și dacă scăderea se repetă, poți trage concluzia ca acel obiect revine prin fața stelei, adică se rotește în jurul ei. Ai descoperit o planetă!

Planete

Chiar asta s-a întâmplat. Cu acest telescop au fost observate aproximativ 150.000 de stele ca Soarele timp de câțiva ani și s-au descoperit aproximativ 4000 de planete, iar dintre ele, unele erau mici și tari, precum Pământul.

Cu datele astea s-a trecut la stabilirea fapt cosmic esențial pentru pământeni: câte planete aflate la distanța potrivită de steaua lor există la distanța potrivită ca apa să fie lichidă.

Ideea este foarte simplă: o stea dă lumină și dacă la o anumită depărtare de ea pui o planetă cu atmosferă pe care există apa, vei putea avea băltoace și oceane în care poate apărea viață care cu timpul se dezvoltă și ajunge să inventeze creditele la bancă.

Și uite așa s-au apucat oamenii să vadă câte planete ca Pământul există în zona potrivită, în jurul stelelor ca Soarele, însă și-au dat seama că nu pot face asta foarte precis.

Stele

De vină nu erau oamenii, ci stelele, care se pare că au strălucire variabilă într-o măsură mai mare decât se credea. Asta înseamnă că zona asta se putea muta cu timpul, iar planeta rămânea descoperită, precum turiștii în costum de baie la farmacie în Eforie Nord.

Era nevoie să se afle mai exact în ce măsură stelele ca Soarele sunt variabile și cum se modifică strălucirea lor, pentru a afla câte pot avea planete în zona unde trebuie.

Și uite așa intră în scenă al doilea telescop spațial de la care s-au luat date, unul care a observat mult mai precis și pentru un timp mai îndelungat stelele respective.

S-au pus la comun informațiile: câte stele ca Soarele sunt variabile și câte din ele pot avea o zonă unde trebuie stabilă, câte stele ca Soarele nu sunt variabile, deci bune pentru planete, și câte stele ca Soarele au planete mici și solide.

Stele și planete

Am aflat într-un final că în Galaxia noastră s-ar întâlni 0,58 planete ca Pământul, în zona unde trebuie, la fiecare stea ca Soarele. Mai pe românește, una din două stele ca Soarele are o planetă ca Pământul.

Și dacă ne gândim la câte stele ca Soarele există în Galaxie, în total ar exista cam 300 de milioane de planete ca a noastră.

Ba mai mult, la cum sunt distribuite stelele ca Soarele, cea mai apropiată planetă de noi s-ar afla la o distanță de 20 de ani lumină, deci putem schimba cu ea reclame electronice la țigle de acoperiș.

Toată povestea aici: https://arxiv.org/pdf/2010.14812.pdf