Inelele planetelor. Sunt acolo, greu de observat, dar reprezintă o etapă în evoluția fiecărei planete. În jurul marilor planete se află miliarde de obiecte mici, de la dimensiunea unei particule de praf până la dimensiunea unei case.

Toate se rotesc în jurul planelor gigante (Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) dar nu pot fi văzute independent, aparând ca inele continue.

Apa înghețată și alte elemente volatile (azot, dioxid de carbon, amoniac sau hidrogen) precum și silicați se află în compoziția particulelor care compun inelele.

Planeta Saturn are șapte inele, fiecare compus din mii de inele foarte inguste. Particulele din inel au dimensiunea maximă de 10 metri și sunt compuse 99,9% din apă înghețată. Dacă ar fi adunate, ar ieși un satelit de numai 300 km în diametru.

Dacă vă place apa plată pură să știți că numai inelele planetei Saturn conțin așa ceva fiindcă apa pe care o bem noi a mai fost băută de câteva zeci de generații până acum.

Inelele lui Uranus au fost descoperite din întâmplare pe 10 martie 1977. Atunci planeta trebuia să treacă prin fața unei stele, făcând-o să dispară. Astronomii au înțeles că este un moment bun pentru a determina diametrul planetei și s-au pregatit pentru observații. Observarea dispariției și apariției stelei s-a facut dintr-un avion special construit, numit Kuiper Airborne Observatory, care avea la bord un telescop de 91 cm în diametru. Observațiile au arătat că înainte de a disparea în spatele planetei, steaua a „clipit” de cîteva ori și după ce steaua a apărut de după planetă, a clipit iar, de același număr de ori ca și înainte de dispariție. „Clipirea” de cinci ori a stelei arată că planeta era înconjurată de cinci inele care au primit indicativele de α, β, δ, și ε. Observațiile ulterioare au arătat că mai există încă alte opt inele. Primele imagini ale acestora s-au luat în 1978, în prezent fiind studiate de către marile telescoape.

Particulele din inele, compuse din silicați și substanțe organice, au dimensiuni de la 20 cm până la 20 de metri. Inelele sunt despărțite de goluri prin care este posibil să orbiteze sateliți nedescoperiți încă.

Inelele lui Jupiter au fost văzute pentru prima oară de pământeni pe 4 martie 1979,  în imaginile transmise de sonda Voyager 1 care a trecut la numai 350.000 de km depărtare de planetă. Au fost studiate în detaliu de către sonda Galileo, timp de 8 ani între 1995 și 2003. Doar un sfert din materialul inelului este praf de dimensiuni microscopice, restul fiind obiecte mai mari, până în 500 de metri în diametru. Existența a doua tipuri de particule, face ca inelul să arate diferit când este privit din unghiuri diferite.

Ultima planetă din sitemul solar, Neptun, are un sistem de inele foarte subțiri, descoperite în mai 1981. Atunci Neptun a trecut razant de o stea și aceasta a scăzut în strălucire fără să fie acoperită de planetă. S-a crezut atunci că planeta are inele incomplete, sub forma de arce. În august 1989, când sonda Voyager II a trecut la numai 5000 de km de polul nord al planetei,  s-a descoperit că există cinci inele care se aseamnă foarte mult cu cele ale planetei Jupiter. O curiozitate este faptul că în anumite zone, inelele sunt mai groase, ceea ce dă aspectul de arce și confirmă descoperirea din 1981. Particulele care compun inelul (praf amestecat cu particule organice) au dimensiuni microscopice.

Printre planetele care au avut inel se numără și Pământul, iar printre cele care vor avea este și Marte, așa că inelele au existat și vor mai fi în sistemul nostru solar.