Se spune că dacă ai văzut un crater le-ai văzut pe toate.

De fapt nu se spune așa pentru că fiecare planetă are craterele pe care le merită.

Pare simplu și chiar este: când un meteorit se izbește de suprafața unei planete lasă o urmă, o groapă adâncă ce are un munte central și marginile ridicate. Gropile se numesc „cratere”, după cum știe toată lumea și pot fi mari cât o groapă de pe autostradă sau chiar cât un oraș. Cele mai mari cratere se numesc bazine și pot fi mari cât o țară sau două.

Formarea craterelor

Motivul pentru care apar cratere la impact este același pentru care se îndoaie salteaua când te așezi pe ea. Aceasta se tensionează de la greutatea suplimentară pe care o primește. Dar dacă ați încercat să vă aruncați pe o saltea  sigur ați observat că se adâncește mai mult decât dacă v-ați așeza ușor. Când săriți pe saltea aveți viteză iar aceasta se traduce ca energie cinetică. Dacă viteza este mare, energia cinetică va fi mare și rezultatul ciocnirii pe măsură. Desigur că și masa contează dar nu discutăm despre asta.

Când un meteorit se lovește de o planetă, transferă jumătate din energia lui solului care imediat se topește în zona impactului. Zona respectivă se adâncește și după un timp tinde să revină la froma inițială. Astfel apare  muntele central. Tot la impact materialul din crater este aruncat în toate părțile și se depune pe margine, formând „buza” craterului. O parte este expulzată mai departe, formând o „rețea de resturi” a cărei formă depinde de multe. Tocmai aici intervin condițiile de pe planetă.

Cratere pe Lună

Pe Lună de exemplu, bolovanii aruncați din crater se îndepărtează foarte mult de locul impactului. Motivul este gravitația scăzută de pe satelitul noastru (de 6 ori mai scăzută decât pe Terra). Resturile capătă traiectorii „balistice” și nederanjate de frecarea cu aerul sau gravitație mare pot ajunge și la mii de km depărtare. Astronauții misiunii Apollo 17 au găsit bolovani proveniți de la craterul Tycho, aflat la 2250 de km depărtare!

Ba mai mult: pentru că suprafața Lunii se înnegrește cu timpul și materialul aruncat din crater este mai deschis la culoare, craterele vor avea dâre albe răspândite radial.

Un bun exemplu este craterul  Tycho, de 80 km în diametru. Diferitele părți ale craterului sunt marcate, cele mai spectaculoase fiind razele deschise la culoare care se întind pe sute și mii de kilometri. Peste tot în jurul acestuia se văd mii de cratere mici, numite cratere „secundare”, fiind produse de fragmentele expuzate la impactul mare.

Te plimbi și tu liniștit pe Lună și dintr-o dată îți căd în cap bolovani aruncați de pe emisfera cealaltă, unde tocmai s-a format un crater…

Cratere pe Venus

Pe Venus se schimbă un pic lucrurile pentru ai atmosferă. Și nu orice fel de atmosferă ci una de 90 de ori mai densă decât cea de pe Terra. Acest lucru înseamnă că nu toți meteoriți ajug pe sol fiind dezintegrați pe drum. Și ca dovadă, nu există multe cratere mai mici de 20 km pe planetă.

Frumosul crater din imaginea de mai jos se numește Saskia și are 37 de km în diametru (cu 10-12 km mai mare decât Bucureștiul). Muntele central se vede, la fel și „groapa” (sau castronul) plus munții circulari de pe buza craterului. Dar în jurul lui vedem o zonă mai albicioasă de parcă ceva a curs radial. Chiar asta s-a întâmplat: la contactul cu atmosfera, materia expulzată din crater a deveni fluidă și a curs până când s-a solidificat.

Toate craterele venusiene sunt înconjurate de pastă din rocă, acum solidificată.

Dacă te miră numele craterelor află cum se aleg acestea.

Cratere pe Marte

Și aici craterele sunt înconjurate de resturi fluidizate, nu însă din cauza atmosferei dense.

La adâncime mică sub suprafața planetei exisă apă înghețată ce se infiltrează în masa de material expulzat din crater care începe să curgă. După un timp totul îngheață sau se solidifică și rămânem cu o structură sub formă de lobi. Desigur că forma depinde și de cantitatea de apă din subsol, dar explicația este valabilă pentru craterele între 5 și 50 km în diametru.

Dacă vă plac petalele din jurul craterelor marțiene aveți mai jos o imagine cu un câmp de cratere.

În Google Mars puteți vedea cu ochii voștri formele craterelor. Zeci de minute petrecute pe planeta roșie constituie uneori o evadare de pe planeta albastră în tonuri gri.

Par simple gropi în suprafața planetelor dar sunt forme de relief fascinante, care te îmbie să te faci craterolog.