Nu o avea ea un nume frumos, dar oferă una din cele mai frumoase priveliști din Univers.
RS din Puppis este o stea chinuită: în interiorul său materia este transformată în energie (ca în orice altă stea) însă aceasta nu poate ieși ușor în spațiu. Straturile de gaz (plasmă) din interiorul unei stele pot fi mai transparente sau nu la energie, în funcție de densitatea și temperatura lor. Dacă steaua nu este transparentă la trecerea energiei va apărea o presiune dinspre nucleu, care practic va mări steaua. Aceasta se mărește ca diametru dar scade în densitate și temperatură, devenind la un moment dat transparentă. După ce energia iese în spațiu, presiunea dispare și steaua se micșorează la loc până când densitatea și temperatura cresc iar. Apare iar presiune în plus și steaua se mărește. Se răcește și se micșorează numai ca să crească iar…
De departe vom vedea cum steaua crește și scade în strălucire, periodic sau nu, dar pentru că știm că de fapt se mărește și se micșorează spunem că avem o stea „pulsantă”.
RS din Puppis este o stea pulsantă, de zece ori mai masivă, de 200 de ori mai mare în diametru și de 15.000 de ori mai luminoasă decât Soarele. E perfect că este așa pentru că o putem vedea foarte bine prin telescoape, în special prin telescopul spațial Hubble.
În imaginea de mai sus vedem steaua (astrul strălucitor din dreapta) și un nor de materie compus din praf cosmic de dimensiuni microscopice. Știm că steaua este înconjurată de un nor de praf pentru că în imaginile luate în infraroșu (lumina pe care e emite praful încălzit de stele) obiectul este foarte strălucitor. De fapt, s-a descoperit că RS din Puppis este înconjurată de două feluri de praf: cel care provine de pe stea și altul (mai rece) care provine din mediul înconjurător.
Un nor de praf aflat în jurul unei stele va reflecta lumina acesteia dar dacă steaua variază în strălucire și strălucirea norului va varia. În imaginile luate de Hubble vedem norul (semn că acesta reflectă lumina stelei) dar priviți cu atenție și animația de mai jos.
Din când în când peste norul de praf trec „valuri” de lumină. Avem lumină în plus atunci când steaua este la maxim de strălucire (sper că nu ați uitat că devine mai mare sau mai mică). Lumina în plus a stelei pare a se deplasa peste nor pentru că din regiunile mai îndepărtate de stea lumina ajunge la noi mai târziu decât din cele mai apropiate, efectul numindu-se „ecou de lumină”. Pentru că norul este destul de mic lumina ar trebui să îl străbată repede dar noi observăm un alt efect: lumina se duce înspre nor, se reflectă de acesta și vine înspre ochii noștri. Astfel va exista o întârziere (ecou de lumină) a luminii, valurile luminoase pe care le observăm.
Nu este primul ecou de lumină observat, fenomenul fiind observat și explicat acum mai bine de o sută de ani.
Mai multe informații:
Șonka Adrian - Astronomie 